Opera misterelor, romanul polițist ”Apelul morților” de Ian Rankin.
”Apelul morţilor” este fără îndoială unul dintre acele romane care nu trebuie să lipsească din biblioteca unui cititor de thriller sau, mai exact, a unui admirator al cărtilor poliţiste. Protagonistul alături de care veți lua parte la anchetele prezentate, este inspectorul Rebus – la un pas de pensionare, considerat de unii – un poliţist perfect, iar de alţii – un ghimpe în coaste, datorită stilului său neconvenţional de lucru şi metodelor interzise pe care el continuă totuşi să le aplice. Alături de el, colega mai tânără şi dornică de a se remarca şi avansa în carieră, Siobhan Clarke. Anume ea este cea care reușește să îl păstreze pe Rebus într-o zonă neutră, ca ancheta să se desfășoare, cel puţin în cea mai mare parte a timpului, într-un mod legal. Insă şi Siobhan este pusă la un moment dat intr-o situație inversă, unde Rebus ajunge să reprezinte vocea conștiinţei.
Romanele poliţiste au de obicei un stil rece, iar cititorul ajunge destul de greu să cunoască personajele principale. În”Apelul morţilor”, situaţia e puțin diferită, dar se păstrează totuși stilul detaşat. Autorul ne oferă însă relaţia de prietenie dintre cele două personaje, ca pentru a echilibra balanţa, iar acest lucru schimbă într-adevăr percepţia cititorului asupra protagoniștilor. La prima vedere, prietenia celor doi poate că nu pare să aibă ceva special. Insă uşor, uşor descoperim semne care îi trădează pe protagonişti şi care oferă clar imaginea unor sentimente puternice. Rebus şi Siobhan nu sunt doar colegi sau amici. Cei doi ţin cu adevărat unul la altul, îşi acceptă părţile negative şi, mai important, se inţeleg unul pe altul mai bine decat oricine altcineva din jur. Și în ciuda faptului că păstrează o atitudine destul de detaşată şi de multe ori se feresc să îşi arate prietenia unul faţa de celălalt, ambii sunt constienţi de importanţa celuilalt în viaţa sa. Aspectele personalităților lor ce nu sunt evidenţiate îndeajuns prin relația dintre ei ne sunt dezvăluite prin interacţiunile cu personajele secundare.
Romanul se compune într-un ritm lent, elemente foarte diferite începând să se lege treptat. Crimele, sinuciderile, marşurile şi scandalurile politice ce par inițial să nu aibă nicio legătură între ele se dovedesc la final a fi dependente unele de altele. Un aspect binevenit este reprezentat de modul în care autorul a împletit totuși aceste elemente. În timp ce majoritatea dintre ele se influențează unele pe altele, există şi câteva evenimente a căror desfășurare este independentă, iar legăturile cu celelale au fost de fapt piste false.
Povestea primeşte astfel un plus de veridicitate, astfel încât la final nu ştii care părţi ale carţii sunt inspirate de realitate şi care provin doar din imaginaţia autorului. Lipsa acelui factor incredibil, spectaculos, este cea care face ca intamplările să devină surprinzator de verosimile.