Până nu demult, exista un singur mod de a măsura inteligenţa unei persoane – coeficientul de inteligenţă sau IQ. Acesta reprezintă un scor derivat din diferite teste standardizate prin care se măsoară capacitatea de gândire şi raţionament abstract, respectiv capacitatea de a învăţa lucruri noi şi abilitatea de a rezolva probleme.
Primul test de inteligenţă a fost conceput în anul 1905 de către psihologii francezi Alfred Binet şi Théodore Simon. Testul iniţial evalua inteligenţa copiilor, cerându-le să rezolve un anumit set de sarcini, alese în aşa fel încât un copil obişnuit (dintr-un anumit grup de vârstă) să poată rezolva aproximativ 50% dintre ele. Astfel, pe baza numărului de sarcini pe care un copil le rezolva, i se stabilea vârsta mintală. Spre exemplu, dacă un copil de 6 ani era capabil să rezolve 50% dintre probele destinate vârstei de 6 ani, i se stabilea o vârstă mintală de 6 ani. Dacă putea rezolva mai multe, i se stabilea o vârstă mintală superioră, spre exemplu de 7 sau 8 ani, ceea ce însemna că are o inteligenţă superioară faţă de medie. Dacă rezolva mai puţin de 50% din probe, avea o vârstă mintală mai mică de 6 ani, ceea ce însemna că are o întârziere în dezvoltarea intelectuală.
Ulterior, testul IQ a suferit numeroase revizuiri/completări (englezul John Raven, americanul Lewis Terman şi alţii). Testele moderne nu mai exprimă IQ-ul în funcţie de vârsta mintală, ci atribuie performanţelor medii, obţinute la un test, valoarea de 100, restul performanţelor – mai bune sau mai slabe – fiind exprimate în funcţie de medie. Conform unor estimări, circa 60% din populaţie are un IQ între 90 şi 110, cei înzestraţi cu calităţi deosebite, geniale având un IQ peste 140.
Cu timpul, însă, oamenii s-au întrebat: de ce unele persoane, cu scoruri modeste la testele IQ, au performanţe excepţionale, iar altele, cu IQ-uri mai mari, au performanţe scăzute? Cum se explică faptul că olimpicul şcolii a ajuns un inginer ordinar, iar colegul de clasă, care pe durata studiilor a avut doar note medii, a devenit un prosper om de afaceri, manager de succes?
Răspunsul nu a întârziat să apară. Howard Gardner (1983), Peter Salovey & John Mayer (1990), Daniel Goleman (1998) şi alţii au adus în discuţie un nou concept. Studiile acestora, dar şi ale altora care i-au urmat, au scos în evidenţă faptul că succesul depinde nu numai de anumite aptitudini intelectuale, ci şi de modul în care reuşim să ne gestionăm emoţiile. Astfel, a luat naştere sintagma “inteligenţă emoţională”.
Inteligenţa emoţională sau EQ are 5 componente:
- Conştiinţa de sine (Self-Awareness). Este vorba despre recunoaşterea emoţiei chiar în momentul în care o trăieşti, conştientizarea acesteia fiind fundamentală pentru un om de succes.
- Autogestiune (Self-Regulation). Odată ce eşti conştient de emoţia pe care o trăieşti, următorul pas constă în controlul comportamentului. Control, desigur, nu înseamnă suprimarea emoţiilor. Control înseamnă “fac ce vreau, dar ştiu ce fac!”
- Automotivare (Motivation). Presupune pasiunea de a lucra din motive care vin din interior, cum ar fi bucuria de a face ceva, sentimentul curiozităţii în procesul de învățare. O persoană care se automotivează are dorinţa de a urmări obiectivele proprii cu mai multă energie, perseverență.
- Empatie (Empathy). Este capacitatea de a înțelege emoţiile altor persoane. Persoanele empatice posedă abilitatea de a interacţiona cu alţii în funcție de reacțiile emoționale ale acestora. Oamenii sunt atraşi de persoanele empatice pentru că sunt înţeleşi.
- Abilităţi sociale şi de comunicare (Social skills). Reprezintă competența în gestionarea relațiilor, respectiv în construirea acestora. Prin crearea de relaţii puternice, un manager poate forma echipe, iar asta îl face lider. Liderul nu le cunoaşte pe toate. În schimb, unii membri ai echipei ar putea fi şi experţi în anumite domenii. Sarcina liderului este de a identifica şi folosi resursele din echipă. Cele 5 componente se întrepătrund reciproc. Primele trei vizează capacităţile intrapersonale (relaţionarea cu propriul eu), celelalte două se referă la capacităţile interpersonale (relaţionarea cu alţi indivizi). Aşadar, pentru a reuşi în viaţă, nu avem nevoie doar de inteligenţă, ci şi de o modalitate practică de a ne gestiona emoţiile, de a canaliza energiile acestora într-o direcţie pozitivă.
Stagiar Elena VIZIRU.