Ludmila Ababii este studentă la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării din cadrul Universității de Stat din Moldova. Tânara se confruntă cu deficiențe de vedere. Procesul de studiu îi cere un efort considerabil, iar drumul parcurs zilnic până la universitate se poate transforma uneori într-o cursă cu obstacole. În pofida acestor dificultăți, Ludmila continuă să se bucure de viață și să muncească pentru a-și realize visele- să-și recapete vederea și să ajungă la radio.
Despre cum e să trăiești văzând doar siluetele oamenilor și imaginându-ți chipurile lor după timbrul vocii acestora, ne povestește Ludmila.
-Ludmila, când au început problemele tale de vedere?
Încă din primele zile de școală, profesorii mei le-au spus părinților că-mi forțez vederea atunci când scriu sau citesc. Așa au început vizitele fără șir la medici: am mers la Chișinău, apoi la Moscova, unde am făcut o intervenție chirurgicală pentru a-mi îmbunătăți vederea, dar lucrurile s-au agravat. De atunci am suferit mai multe operații. Situația s-a ameliorat, dar astăzi nu pot să deslușesc chipurile oamenilor, doar siluetele acestora. Nu pot să citesc sau să scriu, nu pot să privesc o piesă de teatru.
-Ce te-a motivat să-ți continui studiile în pofida problemelor de vedere?
După ce am absolvit școala medie din orașul Drochia, am studiat dreptul la Colegiul Prometeu din Soroca. Atunci nu credeam că voi merge și la universitate. Am stat 5 ani acasă. Dar în 2012, m-am angajat la Întreprinderea Coroana Universului , este o întreprindere pentru nevăzători. Directorul, Alexandru Romanenco mi-a spus să merg la universitate să-mi continui studiile pentru că sunt capabilă să fac mai multe și să nu fiu doar un simplu muncitor. El a fost primul om care m-a susținut și mi-a insuflat această idee. Eu am acceptat ideea ca pe o provocare și iată-mă acum studentă.
-De ce ai optat pentru Facultatea de Jurnalism?
Inițial voiam să aplic la Facultatea de Limbi Străine, dar problemele de vedere nu mi-ar fi permis să studiez atât de mult. Apoi am ales să fac jurnalism, pentru că mi-ar plăcea să lucrez la radio, să mă apropii de oamenii care au nevoi speciale, să-i ajut pe cei care se confruntă cu aceleași probleme ca și mine. Sunt o persoană comunicabilă și interacțiunea zilnică cu alți oameni îmi face bine, îmi dă sentimentul că nu sunt singură.
-Cum are loc procesul de studiu pentru tine?
Atunci când merg la facultate, le spun profesorilor că am dificultăți de vedere și înregistrez orele de curs la reportofon. Apoi merg acasă și audiez materialul de mai multe ori.
Uneori găsesc informația necesară în format electronic la Centrul fără Bariere, care-i ajută pe studenții ca mine să învețe: calculatoarele de la acest centru sunt dotate cu programe speciale de citire pentru nevăzători. Alteori, prietena mea Mariana îmi citește temele, ea alege fragmentele cele mai semnificative pe care eu trebuie să le pregătesc pentru orele de seminar.
-Din perspectiva unui student cu dificultăți de vedere, spune-mi de ce este nevoie în cadrul instituțiilor de învățământ superior pentru a vă facilita studiile?
Pentru mine este foarte greu să găsesc auditoriile. Ar fi bine dacă numărul acestora ar fi notat cu caractere mai mari sau poate chiar și folosirea alfabetul Braille. Bineînțeles, ar fi minunat dacă cineva ar gândi un mod auditiv de a nota numărul sălilor, ceea ce ne-ar ajuta pe noi, studenții cu deficiențe de vedere să ne orientăm mai bine. Colegii mei însă mă ajută să mă deplasez la facultate, să merg în sala unde am oră. Inițial, îmi era frică că voi fi izolată pentru că am deficiențe de vedere, dar oamenii s-au dovedit a fi receptivi la problemele și nevoile mele.
-Care este pentru tine cel mai dificil lucru pe care trebuie să-l faci zilnic?
Deși m-am adaptat circumstanțelor și m-am obișnuit cu problemele de vedere, cel mai greu pentru mine rămâne a fi drumul pe care trebuie să-l parcurg zilnic până la universitate. Mai ales pe timp de iarnă. E ghețuș, e zăpadă, iar riscul că voi aluneca și mă voi lovi e foarte mare. De aceea am nevoie de un însoțitor. Merg la universitate împreună cu colegii mei de la cămin. Ei au răbdarea să nu se grăbească, să mă aștepte după ore pentru a reveni împreună.
Drumul până la universitate e cel mai greu, dar singurul drumul care mă poate ajuta să-mi găsesc rostul în viață.
-Ce le-ai spune tinerilor care se confruntă cu probleme ca ale tale?
În viață întotdeauna poate fi mai rău. De aceea, trebuie să înveți să te bucuri de lucrurile mici, să fii mulțumit de ceea ce ai și să continui să speri.
Cristina Păpușoi, USM