Trăim într-o societate a informaţiei, a schimbului de informaţii care se poate realiza cât mai rapid cu putinţă. Pentru a supravieţui, trebuie să fim conectaţi şi mai ales să ţinem pasul cu schimbările care se petrec în jurul nostru, cu maniera în care domeniul tehnologiei se dezvoltă. Nu mai putem trăi ca strămoşii noştri, trebuie să acceptăm evoluţia și progresul ca făcând parte din viaţa noastră de zi cu zi.
Astfel, telefoanele „smart” ne ajută să ţinem pasul cu ritmul alert al existenţei noastre. Totul e la îndemînă: oamenii de afaceri îşi pot citi e-mailurile instant, putem comunica și interacţiona pe reţelele sociale, citim, ne jucăm, descoperim tot felul de aplicaţii, unele care ni se par chiar fără rost.
Apare însă întrebarea: care este linia dintre normalitate şi dependenţă? Noi avem un telefon mobil, sau telefonul mobil ne are pe noi? Există oameni care recunosc că nu îşi pot imagina viaţa fără telefonul mobil, dar acesta reprezintă pentru ei un simplu instrument de comunicare, precum şi oameni dependenţi într-un fel sau altul.
Când comunicarea directă, faţă în faţă, devine o opţiune, nu o prioritate, iar la bar, restaurante, cafenele, nu poţi să stai fără să butonezi telefonul, să vezi ce notificare mai ai pe Facebook, atunci poţi spune că, într-un fel, telefonul te deţine pe tine. Puterea aceasta a lui se manifestă mai ales în tendinţele unor persoane de a posta în mediul virtual cât mai mult din ceea ce fac.
Niciun răsărit nu e mai frumos în pixelii din poza făcută cu Iphone-ul decât în realitate. Realitatea întotdeauna va fi mai frumoasă decât mediul virtual, în imperfecţiunea ei. Când vezi un răsărit sau apus cu nuanţe superbe şi îţi simți sufletul mai curat cumva, cum să îţi mai aminteşti că trebuie să îi faci poză cu telefonul? La început, îl admiri, cu propriii ochi, nu din spatele ecranului telefonului. Când mănânci o prăjitură, poza pe care ai vrea să o postezi pe Facebook nu se compară cu gustul ei adevărat.
Einstein a spus: „Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă ca relaţiie umane. În lume va exista o generaţie de idioţi”. Se pare că am ajuns în acest punct. Umanizăm, cumva, toate aceste reţele sociale, le lăsăm să ocupe un loc important în viaţa noastră, şi ne purtăm ca nişte roboţi – reci din punct de vedere emoţional – cu oamenii de lângă noi.
Oamenii de lângă noi – din carne şi oase, care ştiu când e ziua noastră fără să le aducă aminte Facebook-ul despre asta, care ar răspunde la un apel şi la trei noaptea, gata de ajutor dacă e nevoie – sunt neglijaţi atunci când petrecem timpul cu ei, pentru că nu le putem acorda acel timp doar lor, stăm cu telefonul mobil în mână, iar ei ne privesc dezorientaţi, aşteptând să ne uităm şi la ei… Să observăm că azi sunt mai trişti, nu să luăm de-a bună afirmaţia lor că „ sunt în regulă”. Mamele noastre nu au nici o satisfacţie interioară atunci când postăm poze cu prăjiturile lor, ele vor o îmbrăţişare. Iubitele şi iubiţii noştri nu din gelozie îşi întorc spatele atunci când discutăm cu alte persoane în mediul online când suntem cu ei/ele, ci pentru că timpul acordat lor ar trebui să fie petrecut doar cu ei. Şi tot aşa, credem că aceşti oameni vor fi mereu lângă noi, dar uităm cumva de ei, pierzându-ne în spaţiul online
E bine să avem un telefon, nu putem trăi fără, atâta timp cât ne încercăm norocul în agitaţia capitalei sau a unui oraş mare. Din când în când, e bine să petrecem câteva zile în natură, la ţară, munte sau mare, deconectaţi. Dar când telefonul ne deţine pe noi? Trebuie să ne dăm seama că nici o multitudine de pixeli nu va înlocui vreodată frumuseţea vieţii.
Scris de: Diță Iulia
