Pentru iubitorii de filme menționez că și filmele româneşti sunt un produs bun. Mulţi dintre noi le ocolim, cei mai tineri spun că sunt cam plictisitoare, alţii mai în vârstă spun că nu mai au calitatea celor făcute în secolul trecut. Eu sunt de părere că filmele au evoluat din mai multe puncte de vedere, iar cele româneşti reflectă din ce în ce mai mult viaţa reală. Poate acesta este şi motivul înclinaţiei mele spre ele, şi nu doar faptul că nu necesită subtitrare.
Am realizat un top trei filme româneşti, nu tocmai „cele mai bune”, dar după părerea mea sunt cele mai sincere filme, din care ai câte ceva de învăţat. Cele trei filme sunt După dealuri, Poziţia copilului şi poate cel mai controversat din această listă – Loverboy.
Primul film, După dealuri, având ca scenograf şi regizor peCristian Mungiu, prezintă un fapt real, întâmplat la o mănăstire din Tanacu, din judeţul Vaslui. După mediatizarea excesivă de care a avut parte, acest film este dedicat în special românilor, deoarece ei pot înţelege mai bine mesajul transmis dincolo de imagini şi replici. Deşi a fost multipremiat, sunt sigură că majoritatea strănilor nu au înţeles nimic.
În film este vorba despre două fete care au crescut împreună la un orfelinat, fiind apoi forţate de împrejurări să meargă pe drumuri diferite. Alina a ales să plece în Germania pentru a lucra, iar Voichiţa a ales calea credinţei, mergând la o mănăstire. În cele din urmă, Alina se întoarce după prietena sa, pentru care are o iubire obsesivă şi din cauza căreia îi vede pe toţi din jurul Voichiţei drept concurenţă la iubirea prietenei sale. Lesbianismul discret apărut la începutul filmului este construit pe tot parcursul acestuia, însă niciodată nu este prezentat drept un fapt concret. De aceea îmi lasă opţiunea de a crede că cele două aveau doar o prietenie foarte strânsă, pentru care Alina ar fi luptat până la moarte(ceea ce a şi făcut). De la început, Alina nu priveşte cu ochi buni relaţia dintre Biserică (respectiv preotul) şi maicile, această gelozie s-a amplificat atunci când Voichiţa alege mănăstirea în defavoarea plecării în Germania împreună cu Alina. Manifestarea violentă a Alinei a dus la intervenţia preotului, ceea ce în cele din urmă o omoară.
Este un film făcut cu tact, replicile şi scenele fiind atât de naturale încât am avut impresia, pe tot parcursul filmului, că asist la nişte zile obişnuite din viaţa de mănăstire. Ce-i drept, mă aşteptam să văd un fel de exorcizare propriu-zisă, cu urlete şi scene înfiorătoare şi acel punct culminant în care toate misterele se elucidează.
Al doilea film din listă este Poziţia copilului. Acest film este o dramă, regizată de Călin Peter Netzer şi produsă de Ada Solomon.
Poziţia copilului este genul de film la care poți să te uiţi împreună cu familia, în timpul căruia părinţii şi copiii îşi spun unii altora:”Poate nu faci şi tu vreodată aşa!”, sau cel puţin eu la asta m-am gândit.
Filmul prezintă genul de familie înstărită, cu influenţă în societate. Cu ajutorul acestei influenţe, vor ca băiatul lor, Barbu, să iasă fără pedeapsă dintr-o crimă săvârşită din pricina vitezei, ce s-a soldat cu un copil decedat. Băiatul, un caracter rebel şi încăpăţânat, încearcă să iasă de sub aripa prea protectoare a părinţilor, încercând să le explice că nu are nevoie de ajutorul lor (moral, dar mai ales financiar). Părinţii însă insistă, în cele din urmă ajungând la mari conflicte.
Unele secvenţe cu puţin umor, parcă sunt căutate de spectatori, reacţionând cu râs zgomotos la înjurăturile actorilor.
Finalul a rămas şi el confuz, nerezolvat. Barbu acceptă să meargă la familia copilului omorât, iar la plecare dă mâina cu tatăl îndurerat.Nu am aflat nici dacă a scăpat basma curată, nici dacă a intrat în puşcărie. O prietenă spunea că a ieşit din sala de cinema cu o stare ciudată, parcă fusese la o înmormântare. Asta m-a făcut să merg şi eu să îl văd şi să ies din sală cu acelaşi sentiment.
Ceea ce înţeleg din acest film este că, din nou, banii pot cumpăra mai multe de cât ne închipuim noi, sau eu, omul de rând. Dar nu pot cumpăra liniştea interioară a unui individ.
Ultimul film din listă este Loverboy, un film în regia lui Cătălin Mitulescu. Protagoniştii sunt George Piştereanu (Luca) şi Ada Condeescu (Veli).
Loverboy este şi el un film bazat pe fapte reale, despre care mulţi dintre noi auzim doar la ştiri. Denumirea de loverboy este folosită de către poliţişti pentru cei care seduc femei, făcându-le să se îndrăgostească de ei, pentru ca mai apoi să le paseze în “grija” unor proxeneţi.
Printre cazurile de fete seduse apare Veli, o fată de cioban, modestă, dar foarte harnică şi isteaţă, care îi atrage atenţia lui Luca, acesta ţinând-o deoparte o vreme de lumea în care se învârte el. Mergând acasă la Veli, tatăl ei nu îl primeşte deloc călduros, de aceea pleacă revoltat, fiind urmat la câteva zile de Veli, care se mută cu el. Casa acestuia este foarte aproape de prăbuşire, însă accesorizată cu o maşină scumpă în faţă, tipic realităţii. Tatăl fetei mai are o tentativă de împăcare cu cei doi, mergând acasă la Luca. Neinspirându-i încredere, acesta vrea să îşi ia fiica acasă, însă aceasta refuză şi îl anunţă că nu se va mai duce niciodată acasă. După un timp, Luca se accidentează intenţionat şi o păcăleşte pe Veli că este dator cu bani unor oameni foarte periculoşi, făcând-o să creadă că este propria ei idee de a se prostitua pentru el.
Finalul îl prezintă pe Luca, la hotelul în care Veli „profesa”. Luca a venit şi şi-a luat partea de bani, nevizitând-o pe aceasta în camera ei, ajungând doar până la uşă. Aici cred că s-a reflectat importanţa banilor, în defavoarea dragostei. Filmul este o lecţie de viaţă pentru fetele care visează la cai verzi pe pereţi şi din care poţi trage foarte uşor concluzii constructive pentru viaţa de zi cu zi.
Ceea ce m-a provocat în general la filmele româneşti, a fost finalul, care de cele mai multe ori este incert şi fără o concluzie clară. Însă faptul că filmele româneşti nu se prea aseamănă cu americanismele cu fir epic asemănător, cu personaje pozitive şi negative bine conturate şi happy- end îmi bucură sufletul şi mă îndeamnă să mai vizionez şi alte filme româneşti. Sursa: gen90.net
Iulia Diță, ULIM
