Se spune că destinul conduce jumătate din viața unui om , iar cealaltă jumătate este condusă de caracter ca într-un final să înțelegem că omul trebuie să-şi aleagă, şi nu să-şi accepte destinul.
Am cunoscut un om frumos la chip și suflet care a hotărît să-și destăinuie frînturile vieții pe o coală de hîrtie ca mai apoi să fie mediatizate, ca semn al motivației și susținerii celor care au primit sau primesc loviturile neaștepate ale existenței.
Claudia Șevcenco este o doamnă care a găsit puteri noi în orice slăbiciune și ne-a demonstrat că soarta-ți lasă întotdeauna o portiță deschisă în momente de cumpănă.
A activat acasă ca profesoară, dar de ani buni este plecată peste hotare în speranța unei vieți mai bune.
La moment poate spune că i-a reușit, dar ,,infernul” de acum 5 ani rămâne ca o amprentă neagră pe sufletul ei, dar și ca un imbold pentru cei care cred că șansele nu există. Diagnosticată cu cancer, cu amintiri mai puțin plăcute din trecut, dar și cu o ambiție vădită în suflet, astăzi încearcă să îi încurajeze pe toți. Încercați să îi cunoașteți povestea, unii din voi chiar să vă regăsiți în articolul ce urmează.
Da, ca o execuție, medicul a confirmat:”Cancer!”
Nu aveam nici 49 de ani împliniți. Inima îmi zvâcnea alarmată în piept! Am rămas frapată la cele auzite. Am ieșit din spital cu pași grăbiți, preocupată, tulburată și amărâtă. Lacrimile disperate și sărate parcă înebuniseră. Mi se prelungeau pe obrajii fierbinți cu evidente semnificații, dând posibilitate ochilor de a se spăla de tot răul, legat de multe aspecte ce-mi frigeau inima, aparținând Universului „fascinat”al trecutului meu.
Eram singură, dar trebuia și de data aceasta să înfrunt o altă lovitură a destinului, fiindcă demult am înțeles că Viața nu-i un Paradis…
Și da, doar acum pot zice că pereții duri ale sufletelor noastre se pot subția.
În timp ce plângeam disperată, nu mă lăsa în pace o singură întrebare: „Când?”
Cînd s-a întâmplat? Cînd putea încolți în interiorul meu acest „ghimpe răutăcios” ce a reușit să mă rănească pînă la sînge, dar și îmi dădea de înțeles că de aici încolo visurile (speranțele) își scurtează calea.
Când? Poate atunci când sprinten și cu mult entuziasm mă urcam în copacii de la marginea satului, nu pentru a asculta cântecele melodioase ale păsărilor sau cum vîntul fredona melodia sa preferată, ci pentru a aduna în graba frunzele de agut, pentru ca apoi puse în saci, să fie aduse acasa pe umerii firavi de copilă. Ba chiar încercam să nu trag atenție zi de zi la povara grea. Eram mîndră de mine și în acel moment oricine putea observa licărirea ochilor căprui și în taina sufletului meu eram mulțumită că și eu pot ajuta părinții nevoiași. Așa era în acea perioadă ca să cîștigi un ban de existență, se creșteau și viermii de mătase. Sarmanii părinți sufereau mult și nu mai știau ce să facă cu toată sărăcia acelor ani.
Așa cum eram considerați o familie numeroasă nu era atât de simplu să ai toate cele necesare și cu regret lipsa și foamea își făceau apariția destul de des în casa noastră.
În momentele când somnul era cel mai dulce, buna noastra mamă își croia drum în visele noastre cu multă dragoste pentru a ne trezi din somn, pentru că era ora de a pleca la culesul tutunului pe deal, ca apoi, întorcându-ne acasă fără un pic de răgaz trebuia să înșirăm pe sfoară cu multă pasiune foile de tutun. Pentru frații mei era un joc, ba chiar ne și întreceam unul cu altul. În timpul iernii, în odăița mică și friguroasă a casei, duceam dorul aerului înmiresmat. Aveam o altă sarcină: de a pături bine și cu grija frunzele de tutun deja uscate, dar și să respiram pentru multe ore în șir acel aer veninos ce-ți tăia răsuflarea (respirația). Sau poate atunci, când tata (să-i fie tărîna ușoară) o certa pe mama, dar ea sărmana îndurând umilințe, și mai mult muncea, și mai mult își făcea datoria de mamă și de soție. Plămădind cu lacrimi de suferințe, pîinea mamei era și mai puhavă, iar plăcintele ei foioase erau și mai gustoase!
Sau poate atunci cînd a fost pedepsit cu multă cruzime fratele meu drag cu o vargă de corn pregătită din timp, pentru că cele 10 ruble cerute de la un vecin nu au ajuns acasa, ci la magazinul satului fiind cheltuite pe dulciuri. Dar și mai trist e, că într-o zi semnificativă de mai (9), același frate fu găsit fără respirație, atîrnat de un ram firav la marginea pădurii. Avea doar 14 ani.
Sărmana mamă, în acea zi muncea departe de casă, dar vestea s-a raspândit până la ea ca un fulger. A alergat sărmana într-un suflet și așa mai bocea biata mama că mi se rupea inima de jale. Bocea și se întreba: „Cu ce să te îngrop, feciorașule?”
Nu știu bine, dar poate atunci, cînd după miezul nopții, cu urlete asurzitoare, pe timp geros de iarna, ne trezea vecina mea iubită, cu pletele lungi pe spate, îmbrăcată doar în cămașă de noapte, cu copilașii săi micuți, năuciți de groază, cerând ajutor și permisul de a intra în casă căci barbatul ei băuse din nou și cu bătăi și înjurături i-a scos afară.
Sau poate atunci când fără un ragaz de ezitare, am gasit curaj să-l privesc în ochi pe soțul meu și fară frică să-i spun că nu mai doresc să-mi continui viața alături de el, pentru că trădarea nu poate fi iertată, dar și curajul de a-mi lua cea mai mare comoara precum și povara, cei coi copii minori ca să-mi croiesc ca o datorie un drum renumit.
Sau poate atunci, când cu o valiză mică, dar plină de speranțe, cu bani puțini în buzunar, am urcat în autocar, părăsind meleagurile moldave cu doinele ei strămoșești…
Doamne, de cîte ori am trecut prin cele mai grele dificultăți ale Vieții, Tu, cu a ta splendoare mi-ai fost mereu sprijin, stăpîn a propriei mele soarte și prieten optimist.
Tu, Doamne, mi-ai demonstrat că mă iubești dăruindu-mi o altă șansă. Ba chiar mi l-ai trimis și pe părintele Viorel acasă (eu nici nu știiam de existența sa), căci demult nu călcam pragul bisericii, ca să mă spovedească cu doar 18 ore înainte de a merge la spital, dar și să mă încurajeze.
Da, ca o execuție, medicul a confirmat:”Cancer!”
Au trecut 5 ani de atunci. 5 ani de cînd imi adun puterile. 5 ani de suferințe, lacrimi, terapie…
Azi, Slava Domnului, stau bine și îi mulțumesc mult Bunului Nostru Dumnezeu, că mi-a purtat de grijă și pentru această posibilitate de a înșira pe coala de hârtie aceste rânduri, dar mai mult aș vrea să fie ca un mesaj de încurajare pentru toti cei, care încep primii pași lungi și anevoioși!
Azi, la piept port o pereche de mănușele de box. E un cadou din partea socrului meu (și au o istorie frumoasă). Când m-am întors acasa de la spital, el a fost primul ce a aflat de necazul meu.
Cu lacrimi în ochi, cu multă tandrețe și blîndețe mi-a atârnat la piept, spunând :”Luptă și învinge boala!”
Cu rugăciune în cuget, găsiți acea scântee din interiorul vostru, dată de Dumnezeu. Luptați și învingeți! Domnul să vă ajute!
„Pereții duri ai sufletelor noastre se pot subția”
Doamne, inimile triste le luminezi zâmbind
Și potolești durerea cu harul tău divin.
Redând cu măiestrie speranța și iubirea,
Ador profund în suflet, întreaga ta ființă!
A avea cancer e cum ai începe a trăi de la început, doar cu mai multe suferințe, pentru că fără ele nu poți să înțelegi ce înseamnă Viața.
E cum ai simți privirea ochilor fixați cu întrebarea: „Cum te simți?” Și tot în același moment nimeni nu dorește să audă răspunsul.
A avea cancer e cum ai avea unica, dar și cea mai mare ocazie de a demonstra partea cea mai puternică din interiorul Universului tău, ce într-o zi era o grădină magică.
E acel curaj, ce te ajută și te susține, de a te prezenta fără machiaj. De a scoate peruca, demonstrând capul tuns chilug și cu vocea clară și distinsă să declari că ești mai puternică decât orice Cancer!
E acel moment intim, când îi demonstrezi iubitului tău, că ești împlinitî, că îl iubești la nebunie, fară a-l trăda, fără ai întoarce privirea, fără …iluzii.
E durerea așteptării rezultatelor noi de control, dar și exprimarea părerii medicului-oncolog.
E când cu smerenie trebuie să accepți ca un talisman acea blestemată perfuzie, ce te răscolește cu a sa magie profundă în interiorul existenței tale, încât pierzi luciditatea minții și apoi nu ești în stare pentru multe ore în șir să creionezi în memorie chipul celor dragi, nici să raspunzi, nici să privești, nici să gândești…
E cum ai rămane fără aripile Speranței, Dorului, Dragostei. Îți rămîne doar Suspinul.
A avea cancer e cum te-ai simți un pelerin și ești gata în orice moment de a te porni la drum pentru a ajunge la locurile sfinte si fără prefăcătorie să duci tratative cu Bunul Dumnezeu.
A avea cancer e cel mai incredibil și indiscutabil miracol, miracolul de a te însănătoși!
E acea enigmatică senzație de a te simți un bobocel de trandafir în floare, ce încet-încet cu eleganță reînvii la Viață cu cel mai dulce și suav salut:”Doamne ajută!”
