„Să fii femeie este o infirmitate naturală, cu care toată lumea se împacă. Să fii bărbat este o iluzie și o violență pe care totul o justifică și o privilegiază. Să fii, pur și simplu, este o provocare” (cap. 9, pag. 78).
Tahar Ben Jelloun (în arabă طاهر بن جلون), s-a născut la 1 decembrie 1944 (sau 1947), la Fes, Maroc. A studiat filosofia la Universitatea Mohammed V din Rabat (capitala Marocului), unde a început să scrie primele poezii. S-a mutat la Paris în 1971, iar începând cu 1972 scrie articole pentru cotidianul Le Monde. În 1985 publică romanul L’ Enfant de sable (Copilul de nisip), care-l face celebru. Câștigă Premiul Goncourt în 1987, pentru romanul La Nuit sacree (Noaptea sacră). În anul 2008, a fost ales membru al Academiei Goncourt. Lucrările sale sunt publicate atât în franceză, cât și în limba sa maternă – arabă.
Cartea ne teleportează într-una din piețele Marocului anilor ’50, unde un povestitor le spune trecătorilor o poveste care împletește în sine obiceiurile și legile islamice.
Povestea ne prezintă viața unui cuplu islamic cu șapte copii, fără moștenitori de sex masculin. Conform obiceiului, o fată nu poate moșteni averea tatălui, aceasta urmând să fie împărțită fraților lui. Pentru a-și feri familia de sărăcia ce ar surveni odată cu eventuala sa moarte, capul familiei decide că cel de-al optulea copil va fi neapărat de sex masculin, chiar dacă se va naște fată.
Aceasta e povestea lui Ahmed/Zahra – băiatului cu trup de femeie, crescută cu toate drepturile și privilegiile de rigoare, care a șters umilința și rușinea de pe chipul părinților. „Dar, pe măsură ce se maturizează, dorința de a avea la rândul ei copii marchează începutul evoluției sexuale și al dorinței de explorare, în concordanță cu adevărata ei identitate”.
„Pașii noștri inventează drumul pe măsură ce înaintăm; după ei nu rămân urme, ci vidul, abisul, neantul. Așa că ne vom uita mereu în fața noastră și vom avea încredere în picioarele noastre. Ele ne vor purta departe, până acolo unde mințile noastre vor da crezare acestei povești” (cap.2, pag.13).
Maria Cojocaru, Școala de Jurnalism STUDENTUS
