Radu Gyr | 113 ani de la nașterea poetului

0
69

Pe 2 martie s-a născut marele poet român, Radu Gyr. E posibil ca nu toți să-i cunoască numele, să-i fi citit poeziile, întrucât nu este un autor care se studiază în școală. Dar pentru tradiția literară românească, poetul a jucat un rol deosebit întru divulgarea tuturor aspectelor sordide ale vieții în detenție.

Deținut de 3 ori

Radu Gyr a cunoscut împilarea propriu-zisă sub dictatura a trei regimuri diferite: regal, antonescian și comunist. A fost închis la Miercurea Ciuc, împreună cu alte voci notorii ale intelectualității românești, printre care se numără și Mircea Eliade. În perioada legionară, ține un discurs în fața mulțumii, îndemnând-o să lupte, pentru care este din nou arestat în 1941. Iar în perioada comunistă, este condamnat pentru 12 ani. În închisoare, timp de doi ani, a purtat lanțuri grele la picioare.

Creație scrisă în detenție

Poezia lui Radu Gyr reflectă întocmai tribulațiile, zbuciumul, supliciile sufletești și trupești pe care le-a trăit în închisoarea comunistă. Foamea, setea, frigul, singurătatea, durerea reprezintă motivele principale din opera sa. Însă suferința pe care a avut-o de îndurat i-a șlefuit credința adevărată în care și-a regăsit, spre final, liniștea. Asta o spune și-n ultimul său cuvânt în fața Tribunalului Poporului din 1945: „Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea”.

Debutează în 1924 cu placheta de versuri Liniște de schituri, după care mai apar 7 volume. I se decernează de 4 ori Premiul Societății Scriitorilor Români pentru poezie. Este condamnat la moarte pentru poezia memorată în închisoare și așternută pe hârtie după eliberare, „Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane!”. Moare în 1975, la vârsta de 70 de ani. Mai jos găsești „povestea” poetului:

Poveste 

Am avut un copil și-o nevastă
Acum o sută, o mie de ani.
Auziți paianjeni? Auziți șobolani ?
Am avut un copil și-o nevastă.

Când a fost fericirea aceea
cu chipuri pământești diafane ?
Înecuri, sfârșituri de lumi, uragane,
Mi-au smuls din viață odrasla, femeia.

Au trecut o suta cinci sute de ani,
s-au rupt munții și-au crescut bozii.
Rareori ca dinamita fac explozii,
Amintirile ascunse prin bolovani.

Și în tăcerea lor scurt detunată
un chip îmi zâmbește și coase.
Din pat, doua mâini mici, somnoroase,
Întinse, parcă mă fulgera: „- Tata!”

Aicea nu-mi spune nimeni pe nume,
Trec sutele de ani la-ntâmplare.
Aicea sunt: ma. a-la, un oarecare,
Apoi cad iarăși în bezne postume.

Dar ce-i? S-a rupt cerul? E mort Dumnezeu?
Și suntem numai trei din toate?
Viața-i de scrum și am rămas în cetate
Doar noi: veșnicia, celula și eu!

De-aș zări măcar o frântură de stea!
Ce fiară-i veșnicia, ce fiară!
I-aș cere să-mi dea un capat de sfoară
și de milenii să mă spânzur cu ea.

Lasă un comentariu