Pe 5 şi 6 noiembrie, pe scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, a fost jucată comedia „Storcătorul de Fructe” de Ilia Cilaki. Piesa readuce în prim-plan familia societăţii de astăzi.
Zoiaaaa!!!!
Împreună cu echipa de la radio am mers la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, unde a fost montată în premieră piesa „Storcătorul de fructe” de Ilia Celaki. După un șir de peripeții am ajuns în sala studio „Valeriu Cupcea”, unde urma să fie jucată această tragico-comedie. Pe parcursul a două ore am fost furat de decorul scenic, de jocul actorilor, deci de lumea teatrală. Luminile stinse, foșnetul inexplicabil de plăcut, probabil motivat de acel suspans în care ne țineau actorii,trezeau în mine niște fiori pe care îi lăsam să vină ca o avalanșă fără să încerc să-i stopez.
Și iată, se aprind luminile !
Peteaaaa!!!!
Și se începe frumosul. Actorii își fac meseria pe deplin, iar eu și colegii mei savurăm din arta poeților ai Romei Antice.
Galeaaaaa!!!!
De ce „Storcatorul de fructe”? Mă întrebam în sinea mea. Din start n-am putut găsi cel puțin un punct tangent între denumirea piesei și ceea ce se petrecea pe scenă, dar mai apoi, pătrunzând în esența tragico-comediei, am înțeles că alt titlu mai bun nici că s-ar fi putut găsi. Această piesă readuce în prim plan familia societăţii de astăzi.
Totul porneşte de la lipsa banilor, care duce la convieţuirea mai multor generaţii ale unei familii într-un singur apartament, aceştia suportându-se unii pe alţii. Titlul comediei ar însemna de fapt, procesul acesta de „mâncare”, de stoarcere dintre membrii unei familii, care refuza să comunice între ei şi care, până la urmă, se transformă într-un absurd total.
Și mă întorc din nou la gândurile mele. De ce „Storcatorul de fructe”? Deoarece toată acțiunea se petrecea în apartamentul nu prea mare a Zoei Fiodoravna și a lui Piotr Vasilevici, care locuiau împreună cu fiica lor Galea, ginerele Alexandr și un nepoțel.
Sașaaaaa!!!!
Desigur vă imaginați deja ce atmosferă domina în acea familie. Cearta era „gospodină” în acea casă și ziua nu era împlinită dacă nu se începea cu un conflict între mama-soacră și ginere. Însă lucrurile merg mult mai departe, căci spre final se implicau toți membrii familiei atingând în cearta lor aprinsă multe teme, la prima vedere banale, dar foarte dureroase.
Ieșind din incinta teatrului ca dintr-o lume aparte m-am întors la viața cotidiană, unde, în față, era Bulevardul Ștefan cel Mare, ca deobicei aglomerat. Și deja aici, afară, mi-am întrebat colegii mei din echipa radio: „V-ați regăsit?” Evident, răspunsul a fost unul afirmativ. „Acestă piesă m-a facut să-mi schimb unele concepţii despre familie și prieteni. O să încep să-i spun mamei mai des că o iubesc”.
P.S. În final eu m-am întors la versurile lui Adrian Păunescu „Mai avem noi părinţi?
Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai
om să nu fii”
Dragoș Guja, ULIM
