Romanul „Invitația la vals” reprezintă un fenomen unic în literatură română, avînd un număr larg de admiratori și treizeci și patru de ediții. Cartea seduce de la primele pagini, conectînd cu povestea de dragoste dintre cei doi studenți, Tudor și Micaela.
Candoarea emoțiilor și a frămîntărilor provocate de iubire, înregistrate de scriitor cu sinceritate și sensibilitate are darul de a aduce revelația bucuriei de a trăi alături de cei dragi. „Invitatia la vals” are acordurile fine, sensibile, o muzicalitate interioară și rezonanță intimă cu eternul omenesc, cu frământările subconștientului. Este adevăratul succes al acestei povești de iubire cu valoare cinematografică și în același timp o lectură necesară maturității.
„Invitația la vals” este unul din acele romane românești care trebuie neapărat citite. Mihail Drumeș a scris un roman frumos, a creat două personaje senzaționale și a urmărit diferite faze ale unei povești de iubire. Este de admirat stilul sensibill al scriitorului și modul în care a tratat tema iubirii în operă.
Apărut în 1936 şi după aceasta publicat de mai mult decît 30 de ori, „Invitaţia la vals” a devenit unul dintre cele mai apreciate titluri ale literaturii interbeleice. Prin scriitura sensibilă este povestită modul în carese desfăşoară o iubire tulburătoare dintre Tudor şi Micaela.
Tudor refuză iubirea, nu se implică în nicio relație și este dominat de un orgoliu greu de disecat, care-i oferă putere. Lacrimile, suferința tinerelor pe care le părăsea mereu îi hrăneau orgoliul. Acest stil de viață a început din clasa a VII-a, când toate fetele și femeile îi cedau de la prima vedere, și cu toate că ele se atașau de Tudor, el le abandona la primul simptom. Băiatul avea parte de relații cu femei mult mai în vîrstă decât el, profitând de beneficiile oferite de fiecare femeie în parte. Același plan îl pune în aplicare și cu Micaela, noua lui vecină de mansardă, doar că ea nu se aseamănă cu niciuna din fetele întîlnite de el până la acum.
Titlul este inspirat de piesa muzicală clasică a lui Warner. Incipitul romanului este brusc, se observă perspectiva narativă subiectivă; incipitul dă senzația unei confesiuni a personajului, romanul fiind narat de însuși Tudor.
Personajele au parte de o iubire matură, pentru că niciunul nu avusese parte de una; pentru Micaela era prima experiență romantică, iar pentru Todor era relație cu provocare – Micaela îl fascina. Ambele personaje trec prin multe încercări, ambii greșesc, dar în final ajung să se descarce fiecare și să recunoască tot ceea ce au greșit pe parcursul relației. Acțiunea este destul de complicată, finalul este unul copleșitor.
Dragostea celor doi protagonişti, prinşi în vîrtejul pasiunii, este o continuă luptă de cucerire, devoratoare şi autodistructivă, care nu le oferă nici o clipă de linişte.
Personajele din „Invitație la vals”, ard intens, se consumă, trăiesc voluptatea de a fi pe rînd învinși sau învingători, cu forța asumării unor consecințe tragice. Nu oricine are capacitatea de a trăi iubirea atît de acut, disperat și spectaculos.
Citate din roman:
”Mi se pare că te văd în toate femeile şi nu te aflu în nici una.”
“În definitiv, ce e dragostea decît o taină pe care o ascund îndrăgostiţii şi o poartă în umbră, de frica luminii? Îndată ce taina se dă pe faţă, dragostea vestejeşte, îşi pierde frăgezimea, vraja, devine ceva obişnuit, de toate zilele”.
“Numai lipsa unui obiect ori a unei fiinţe, care ne-a aparţinut o dată, ne pune la lumină adevăratul preţ”.
“Bogăţia nu constituie o superioritate, e un bun temporar. Adevărata bogăţie e a creierului”.
“Marile dureri nu dor la început. Sînt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă”.
“Numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret”.
“Iubirile mari sînt tocmai acelea de care te îndoieşti mai mult”.
“Paradisul n-are numai un şarpe, ci mai mulţi. Vrei să te muşte şarpele geloziei, al infidelităţii sau al abandonării? Veninul lor e rău, cîteodată chiar mortal. Du-te şi caută altă femeie, mereu ia-o de la început. Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cît bei, cu atît îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitoare sau mai bine zis nu e fericire”.
”Pe o femeie o cucereşti uşor, dar o păstrezi greu.”
“Dragostea e foamea de femeie unică, şi dacă această femeie se pricepe să nu dea prea mult bărbatului ca să-l sature, ci dimpotrivă îl lasă mereu flămînd, iată secretul lui Polichinelle care ţine iubirea proaspătă. Şi Mihaela cunoştea acest secret, de care multe din semenele ei vîrstnice şi cu experienţă n-aveau habar”.
“Oare marea artă în iubire nu e să rupi cînd eşti pe culme? De ce să aştepţi descompunerea simţămintelor, inevitabilele certuri, înjosiri, invective, care scoboară în mocirlă cerul dragostei? De ce să aştepţi muşcăturile înveninate ale şerpilor de care pomeneam adineauri şi să nu isprăveşti în plină strălucire?”
“Femeile învinse de viaţă au uneori o sete nebună de a cădea tot mai jos, chiar simt o voluptate de a-şi distruge ce a mai rămas curat în ele.”
“Nici o răzbunare nu e mai cumplită ca aceea care izvorăşte din dragoste“.
“Nu ştiu ce mă durea, muzica sau dragostea? Parcă o mînă duşmancă îmi spintecase pieptul ca să-mi smulgă de acolo inima, cu fibrele tremurinde. Şi pe aceste fibre treceau, nemilos, arcuşurile viorilor… Plîngeam cu toată fiinţa… Tot ce rămăsese viu în mine plîngea angrenat într-o dezlănţuire ce nu mai putea fi stăvilită. Şi, ciudăţenie, plînsul acesta îmi făcea aşa de bine! Găsisem un sîmbure de fericire chiar în lacrimi”.
“Oricine ştie că sinuciderea e o boală a sufletului, că nimeni nu-şi curmă zilele înainte ca ea să fi ajuns la sfîrşitul evoluţiei”.
“Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis “superior”, se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală”.
“Era de preferat iadul cu o femeie deşteaptă, decît paradisul cu una proastă…”
“Banii se pot cheltui, chiar pierde. Averea minţii rămâne însă neatinsă: nu s-a născut până acum hoţul care s-o fure.”
“Aveam nevoie de aer, de libertate, de zgomot, de muzică, de orice, pentru că îmi era groază să rămîn numai cu mine.”
“Pînă la ea, femeia fusese pentru mine o pluralitate, de la ea încoace femeia deveni unică şi o chema cu numele ei.”
“Fericirea care s-a dus mă sufocă, pentru ca e tot durere.”
“În materie de dragoste perseverenţa e o armă care nu dă greş. Şi afară de asta ştiu să aştept.”
