“Despre Eminescu s-au spus multe, despre Eminescu nu s-a zis nimic”, astfel spune Nicolae Dabija, o afirmație care astăzi e mai adevarată ca niciodată. 15 ianuarie este ziua nașterii celui care a îmbrăcat România în mândrie, cel care astăzi, la împlinirea a 165 de ani de la moartea sa, este considerat un geniu, dar care în timpul vieții s-a lovit de bariera ignoranței muritorilor de rînd.
Astăzi se vorbește mult despre Eminescu. Vorbe pompoase, descrieri fastuoase, titluri impunătoare însoțesc în prezent personalitatea scriitorului, dar toate acestea, uneori nu par decât vorbe goale. De fiecare dată când aud etichete precum “luceafărul poeziei românești”, “geniul poporului român”, nu pot să nu mă gîndesc la viața mizerabilă pe care a dus-o, lovindu-se în permanență de critici, izgoniri, neînțelegeri. A fost ,probabil atunci ”mult prea viu”, ca să se bucure de omagierile care i se aduc astăzi, “mult prea viu” ca să fie considerat un poet înzestrat cu un talent neomenesc…Iar el, Eminescu, era prea conștient de geniul său și de mediocritatea contemporanilor, ca să lupte, cum se spune, pentru izbânda operei sale literare.
Îl cunoaștem cu toții ca un mare poet, îl cunoaștem din descrierile făcute de criticii literari, din discursurile altor mari personalități, haideți astăzi să-l cunoaștem prin intemediul propriilor sale cuvinte. Cuvintele așternute în scrisorile către marea sa iubire, Veronica Micle.
Scrisori în care îl descoperim așa cum a fost cu adevărat, un om chinuit, veșnic prins în lanțurile suferinței, dar atât de romantic, dulce, galant, mândru, uneori gelos, alteori indiferent, mereu perfectionist! Mereu nemultumit, neliniștit, un suflet care nu s-a găsit niciodată locul printre pământeni, căci nu-i așa? Au trecut 165 de ani de când Eminescu a venit dintr-o altă dimensiune, a luat chip omenesc și a încercat să existe aici, pe pământ, în acest loc profan, atât de îndepărtat de sacralitatea adevăratei sale lumi.
“ Draga mea Veronică,
Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile și cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziție de a-ți scrie ție, căreia aș vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp și nu ești bolnavă să nu-mi scrii e mai puțin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociți din lume.
Și tu știi care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viața mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
Sunt atât de trist și e atât de deșartă viața mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin
Scrie cu degetele pe care le sărut.”
“Momoți dragă,
Din faptul că nu ai căpătat ieri depeșă, vei fi conchis fără îndoială că ieri nu a fost la ordinea zilei petiția ta. De la 1 pân’ la 4 am stat ieri la Cameră în deșert. Nicu Gane mi-a spus c-o să vie Sâmbăta viitoare, ceea ce doresc și eu pentru ca să se mântuie odată. […]
Nicuță, fii cuminte. Pe mine m-apucă, iar furia înnăscută caracterului meu, gelozi, cea mai rea și mai amară din toate patimele. Te rog să n-o hrănești, dacă nu vrei să-mi iai liniștea trebuincioasă pentru a iubi atât de senin, precum te-am iubit în momentele cele mai bune ale vieții.
Te sărut din creștet până în tălpi și rămân al tău Emin”
“Momoți,
Scrisoarea de la 5 am primit-o în 7. Te rog să-mi spui dacă primești regulat scrisorile mele, căci și mie îmi vine ideea să le numerotez ca vestita femeie din romanul francez. În scrisoarea de ieri, preocupat de gelozie, am uitat să-ți zic că tu ești Momoți a mea – numai a mea, că ești gingașă ca un crin și albă ca și el, dar nu așa de cuminte.
Titus îmi propune să-mi editez versurile și am și luat de la el volumul 1870-71 din „Convorbiri” unde stau „Venere și Madonă” și „Epigonii”. Vai Muți, ce greșeli de ritm și rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putință a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârșit să cercăm.
De-ai fi aici te-aș pupa! Dar așa să pup în vânt? Căci tu ești începutul și sfârșitul vieții mele, cu tine se-ncepe și se-ncheie gândul meu, al lui Emin”
“ Draga mea Veronicuță,
Sunt cinci ceasuri de dimineață și eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârșit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă și tristă totodată și aș vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb și rotund și frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuțul tău așternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare și gândesc la tine. Dormi și nu te trezi, draga mea Nicuță, că eu te păzesc tocmai de aici.
Iar mâni când te vei trezi, ai s-aștepți scrisoare și poimâni are să-ți vie și atunci ai să știi și tu ce făceai pe când eu scriam aceste șiruri și eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh, nesărutato, tare te-aș mai săruta!”
“ Îngerul meu blond,
Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunînd că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere.[…]
Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea lui Emin “
Trecerea lui Eminescu prin lumea noastră, ce extraordinară ordine nu a adus ea, câtă ființă n-a instituit, cu toata nefericirea și dezordinea din el…
Doina Stimpovschii, ULIM
