(LITERATURĂ) Memoriile inimii

”Inima inimii” – un volum de cronici al lui António Lobo Antunes.

Cartea e exact așa cum ți-ai imagina iubitul ideal: poetic nu prin forma cuvintelor, ci prin stările create, real și suprareal în același timp, un amestec de istorie și imaginație. E ca un om cu multe virgule și puncte puține, cel care, fără să vrea sau să știe, readuce la viață parfumul sentimentelor lăsate în urmă de câte-o altă carte citită.

Antonio Lobo Antunes, cu acest volum de cronici, reușește să uimească cititorul prin profunzimea unui limbaj subtil stilizat, grațios, modest și, mai ales, tandru doar atât cât trebuie. Deși de profesie psihiatru, nu pare că folosește scrisul ca pe o artă terapeutică, nu are nevoie de exorcizarea demonilor, a trecutului sau a durerii, lăsând mai degrabă impresia unui om resemnat în fața lucrurilor ce nu pot fi schimbate și care, în același timp, știe să găseacă frumusețe și speranță sau sens în tot felul de detalii banale.

inima inimii 1 fullsize

Indiferent că e vorba de niște texte pigmentate cu ironii la adresa divinității, sau de linii conturate în care-și aduce aminte de vacanțe, prieteni din copilărie sau vecini, Antonio Lobo Antunes reușește să creeze de fiecare dată un sentiment universal, să dea farmesc și o alură misterioasă celor mai neașteptate banalități, captând atenția cititorului și păstrându-i vie curiozitatea.

Când o inimă se închide, face un zgomot mai mare decât o uşă care se trânteşte.
Fragmentar și maleabil, la fel ca amintirile, ”Inima inimii” pare a fi de fapt memoria inimii, ca și cum autorul ar încerca să sugereze că, odată cu trecerea anilor, singurele lucruri pe care le păstrăm intacte sunt trăirile, în jurul acestora construindu-ne tot felul de amintiri fictive care se schimbă în funcție de context, întocmai cum procedează Antonio, revenind asupra unei amintiri și modificând anumite detalii esențiale de la o cronică la alta. Prin ”domesticirea” metaforelor, acesta îi atribuie memoriei funcția de regizor, dictându-ne viața, cârpind și șlefuind absurdul clipelor ce ne compun, uneori dedublându-ne, suflând mai multă viață și luciditate asupra lucrurilor care nu s-au petrecut nicicând.
Pentru că în final, nu ești ceea ce ești de fapt, ci mai degrabă ce îți amintești.

Lasă un comentariu